Închis tot anul în reşedinţa-mi oficială, Am ieşit azi pe câmp în zorile senine. Sălcii se leagănă-n boare domoală, Sufletu-l liniştesc verzile coline.
Lâng-un târg cobor pânzele-atârnate, Barca a ancorat lâng-o poştă solitară. Vântul mare ridică valuri legănate, Soarele se cufundă cu totul spre seară.
Musafirul a venit din soare-răsare, Ploaia din Baling hainele i le udase. Pentru ce-ai venit, îi fac întrebare, „Să-mi cumpăr toporul să tai crăci groase”.
Astăzi în casă frigu-i pătrunzător, Deodată de pustnicul din munte mi-e dor. Leagă poate vreascuri în fund de defileu, Acasă-ntors, albe pietrişuri* va fierbe mereu.
Părăsesc un prieten iubit cu mâhnire, Plutind într-o barcă-n ceaţă subţire. Spre Luoyang mă duce vâsla de-nturnare, Dangăte pier, copaci din Guangling se văd în zare.
Pe fluviul Chu ploaia cade uşoară, La Nanjing sună clopotul de seară. Udate şi ceţoase vin pânze umflate, Păsări zboară încet sub tării întunecate.
Pe fluviul Yangzi şi pe râul Huai am călătorit, Ne-am despărţit chercheliţi la fiece-ntâlnire. De la ultima despărţire norii s-au risipit, Trecură zece ani cum ape curg în a sa fire.
Îmi plac mai ales iarba suavă ce lângă pârâu creşte şi grangurul ce pe vârf de codru adânc ciripeşte. Seara cu ploaia vine năprasnic un torent de primăvară, Nu-i nimeni la vad şi singură se leagăn-o barcă uşoară.
Vântul dinspre nord smulge din pământ iarbă albă, Sub cerul hun zboară-n august fulgi de nea dalbă. Deodată-n noapte vine parc-un zefir de primăvară, Făcând mii şi mii de peri în înflorire s-apară.
Râul Calului în Galop curgând de-a lungul mării de ninsoare Şi imensul nisip galben întinzându-se până-n tărie. La Luntai*, în septembrie noaptea url-o vijelie, Pietre mari cât oboroacele cad ca din înălţimi senine,
Ca-o ţâşnire din pământ a unei apei clare, Pagoda se-nalţă solitară până-n bolta cerească. Urcând pe ea, am părăsit lumea pământească, Treptele de piatră se-nvârtesc în aerul tare.
Laolaltă păşim pas cu pas spre trepte roşcate, Birourile noastre sunt de crângul roşu separate. Cu garda de onoare, intrăm în curte în zori senine, Ne-ntoarcem seara cu veşminte de mireasmă pline.
În grădina pustie corbi zboară-n vălmăşag pe înserate, Cât cuprinzi cu-ochii vezi două-trei case-nsingurate. Arborii din curte nu ştiu că s-au dus toţi de dinainte, Cu venirea primăverii, mai dau în floare ca şi-nainte.
Privesc spre locul meu natal din răsărit, calea-i nesfârşită, Cu mâneci şterg lacrimi ce-mi picură pe faţa veştejită. Fără hârtie, fără condei întâlnindu-mă călare cu tine, Te rog doar să le spui simplu celor de-acasă că-s bine.
Ziua de ieri m-a părăsit, s-a dus şi a rămâne nu poate, Ziua de azi mi-a tulburat inima mâhnită de griji nenumărate. Un vânt lung de toamnă duce gâşte sălbatice până-n zări lăptoase, Contemplând în naltul pavilion astă scenă, bem vinuri gustoase.
L-a opta lună e toamnă târzie, vântul urlă a jele, Şi smulge trei straturi de paie din acoperişul colibei mele. Paiele trec în zbor peste fluviu, pe câmpie căzând agale, Unele sus se-agaţă pe vârf de arbori cu ramuri goale, Altele jos plutesc pe iazuri ori cad pe fâneţe.
Într-a treia zi a celei de-a treia luni* ceruri-s luminoase, La Chang’an, pe malul apei** vin multe femei frumoase. Distinse, cu faţa-mbujorată, virtuoase şi pline de candoare, Pielea lor e delicată, înfăţişarea lor, graţioasă şi-atrăgătoare.
Carele huruind, caii nechezând cu jale, Recruţii mărşăluiesc, purtând arc şi săgeţi la şale. Părinţii, nevestele şi copiii-i conduc mergând dinainte, Podul Xianyang se pierde-n praful plutind înainte.
A fost odată doamna Gongsun, o artistă delicată, Care cu dansul sabiei a mişcat lumea toată. O mulţime de oameni o priveau cu uimire, Cerul şi pământul se răscoleau întruna în dănţuire.
În faţa templului lui Kong Ming un bătrân chiparos stă încă, Lemnu-i tare ca bronzul şi rădăcina-i ca o stâncă. Trunchiul gros are coajă albă şi lunecoasă, Spre cer se-nalţă verdeaţa sa întunecoasă.